Pe 17 mai 1995, Ticu Lăcătuşu reuşea performanţa istorică de a ajunge pe Acoperişul Lumii (8848 m), o premieră pe care a realizat-o pentru alpinismul românesc. Astăzi, se împlinesc 28 de ani de când Ticu Lăcătușu a arborat pentru prima dată steagul României pe vârful Everest.
Născut la 21 februarie 1961, la Piatra Neamț, Constantin Ticu Lăcătușu este alpinist și geolog, fiind primul român care a cucerit vârful Everest (8.848 m).
Constantin Lacătușu: “Parcă ieri a fost!”
“17 MAI 1995
Parca a fost ieri.. Dar au trecut 28 de ani ! Intr-o zi de 17 MAI, tricolorul a ajuns pentru prima data pe cel mai inalt varf al Terrei, EVEREST, 8850m.
In acea zi au mai urcat alti 5 alpinisti, niciun serpas, pe ruta nordica, dinspre Tibet. Printre cei victoriosi s-a numarat si kazahul Anatoli Bukreev, unul din cei mai mari alpinisti de altitudine din intreaga istorie a alpinismului (disparut intr-o avalansa pe Annapurna). Am mers umar la umar cu el pana dupa First Step, Mushroom Rocks (8550m). Acolo, am facut o pauza mai lunga, impreuna cu singurul serpas care plecase de la ultima tabara. Un alpinist american era epuizat si avea nevoie de ajutor. Chuldim Temba era in expeditia mea, dar a coborat cu Toni Tonsing inapoi la tabara de baza avansata. Americanul supravietuise unei nopti de groaza la peste 8500m altitudine. Rezistase ca prin miracol. Nu era din expeditia noastra, dar pe atunci inca mai exista fair-play, chiar si la acea altitudine ametitoare. Cu un an in urma renuntasem la varf pentru a asista la coborare un alpinist neo-zeelandez aflat in situatie critica, dupa ce, cu o zi inainte, oprisem din caderea fatala un alt alpinist, canadian.
Aproape de piramida finala, m-am intalnit cu Anatoli. A observat ca nu am masca de oxigen si mi-a spus: „ no oxygen ? very difficult..”. Planul meu era sa urc integral fara oxigen suplimentar. Am stat insa la peste 8250m 3 zile si 3 nopti consecutive, dintre care 2 inainte de varf, datorita vremii proaste. In asa numita „zona a mortii” organismul uman este la limita sa. Fiecare zi si chiar fiecare ora petrecute acolo fara oxigen artificial te apropie inevitabil de granita acestei lumi. Inainte plecarii spre varf de la ultima tabara (8250m) era un ger taios. Un coleg francez a renuntat dupa 20m. Am decis sa iau cu mine ceva oxigen, o treime din necesarul obisnuit pentru ruta dus-intors. Mi-a ajuns doar 350m pana la Second Step (8600m), la cca 5-6 ore de varf. Am continuat „fara” reintrand brusc in conditiile normale, un adevarat soc pentru organism. 251 bebelusi se nasteau pe minut in 1995. Faceam 2-3 pasi urmati de 5-10 sec pauza. Ultima panta a piramidei finale era acoperita de un strat de zapada proaspata, adanca si instabila. Nicio coarda fixa. Pe varf insa, totul era inghetat, bine batut de vant. Urcusul ce parea interminabil se sfarsise. Priveam ca din avion spre versantul opus, nepalez. Am facut mai multe fotografii autoportret, cu pioletul, cu celebrul trepied chinezesc si spre cele patru zari, pana ce bateriile aparatului foto au cedat. Unii „prieteni” carcotasi de acasa au retinut din povestirile mele doar ultima parte a sesiunii fotografice, cea cu aparatul inghetat si inca se mai hranesc cu auto-iluzia ca nu exista si pozele de pe varf. Din pacate pentru ei si din fericire pentru alpinismul romanesc, acestea exista … ; chiar sub forma de diapozitive si nu imagini digitale prelucrate, pentru simplul motiv ca in 1995 inca nu aveam acces la aparate foto digitale. Asa cum, habar n-aveam de e-mail, internet sau facebook. Dar ce am avut, a fost suficient pentru a urca Everestul: motivatie, spirit de aventura, fair-play si un dram de noroc.
*
Everestul a continuat si continua sa atraga, ca un urias magnet, alpinisti din toata lumea. Va ramane o tinta suprema pentru orice alpinist. Daca in 40 de ani, pana in sezonul pre-musonic 1995 urcasera pe Everest cca 350 oameni, in urmatorii 20 de ani (1995-2015) au urcat de 10 ori mai multi ! Dupa 1995 au mai urcat pe Everest si alti alpinisti romani. Primul a fost Gheorghe Dijmarescu, un gorjean stabilit in Connecticut/US, a facut-o chiar de mai multe ori, o data fara oxigen artificial (!!), in 1999.
*
Everest 1995 a fost a 2-a ascensiune romaneasca pe un varf de peste 8000. Cu 3 ani inainte urcasem primul optmiar, Broad Peak (8047m, Pakistan), dupa o expeditie extrem de tensionata. Toti coechipierii mei renuntasera si plecasera acasa; am ramas singur in tabara de baza, cu un sac cu merinde si un cort pe care l-am carat apoi din nou spre taberele superioare. Am reusit in cele din urma singura victorie pe Broad Peak din acel an, alaturi de 2 americani si 3 spanioli. Fara serpasi si fara butelii de oxigen.
Au urmat multe alte piscuri de pe toate continentele, fiecare cu povestea lui, mai mult sau mai putin vesela. Nici un varf nu a fost insa „varful vietii mele” , toate incercarile adunate fac povestea completa. Mai importanta decat momentele (unice !) petrecute pe un varf este ascensiunea in sine, calea pe care o descoperim continuu in lumea fascinanta a muntilor si – de ce nu? – a vietii, cu urcusuri si coborasuri inevitabile.
La ce ma gandesc acum, la 20 de ani dupa Everest ?
In primul rand la cei fara de care nu as fi ajuns acolo. In 94-95, ar fi fost imposibil sa pot pleca in 2 expeditii costisitoare pe Everest fara sprijinul total al unui italian -Luigi Bodo – si al echipei RIFIL din Savinesti. RIFIL este prima firma joint-venture (romano-italiana) din Europa de Est, de dupa razboi (1973). Acestor oameni le datorez extrem de mult si ma consider foarte norocos ca destinul ne-a adus impreuna. Multumesc, RIFIL ! Felicitari si La Multi Ani cu ocazia Jubileului de Aur RIFIL 50″, a scris Constantin Lăcătușu pe facebook.
