Articol scris de Lect. Univ. Dr. de istorie Florian Olteanu
Nu prea aveai la ce să visezi prin România anului 1989, în noiembrie! Cel mult, să vezi niște portocale și ciocolată chinezească pe sub brad, asta dacă avea Moș Gerilă repartizat pe sectorul familiei tale, vreo „intrare pe undeva”.
Puștii mai mari și-ar fi dorit un „Artex” ori măcar o „minge de 35”, să o bată pe maidan ori pe poienile satelor, pentru cine copilărea la țară, ori, prin vacanțe, venind din orașe, la bunici. Poate și „jocul de fotbal” cu „nasturi” dacă fuseseră cuminți.
Ceilalți, veșnicele globuri și instalații din anii trecuți, eternele bomboane de pom în hârtie argintie, pitite bine să nu fie găsite de copii, vreo jucărie din producția comunistă de stat. Cei mai norocoși puteau găsi vreo mașină pe baterii „made in China”, ori vreo păpușă „vorbitoare” de aceeași proveniență.
Alții mai măricei, o carte de povești, ori ceva literatură de la „Biblioteca pentru toți”. Evident, alții preferau hainele de iarnă, ghetele, caietele școlare. Una peste alta, familiile încercau să aibă brad, cadouri, salata boeuf, zaibărul, țuica și sarmalele pe masă.
Congresul XIV urma să-l aleagă pe „El”, mereu aceleași discursuri și cam atât. Numai că a mai fost ceva care ne-a învățat să visăm frumos.
La momentul 1989, fotbalul de nivel „echipa națională” era pe muchie de cuțit. De 19 ani nu mai văzusem un „mondial”, altfel decât la televizor. Asta, deși în 1986, Steaua luase Cupa Campionilor Europeni iar în 1989, pierduse finala cu AC Milan.
Echipa Națională era dominată de jucătorii Stelei. Urmau jucătorii lui Dinamo și apoi cei ai Universității Craiova. La 15 noiembrie 1989, urma să se joace meciul România – Danemarca! Era ultimul din campania de calificare pentru Coppa del Mondo, Italia 1990. Era, așada, un meci „de grad 0”. Victoria era ultima și singura opțiune pentru „tricolori”.
Stadionul „23 August”, (demolat ulterior pentru a face loc actualei și modernei Arene Naționale) era, evident arhiplin. Bucureștenii, indiferent că unii țineau cu Rapid, alții cu Steaua ori Dinamo, Sportul Studențesc, ori Victoria, umpluseră stadionul.
Cerberii Securității, zeloși, ca de obicei, ori dorind să-și treacă niște lei ușori la prima de Anul Nou (Crăciunul era pe șestache!) raportaseră pericolul vandalismelor dacă pierdeau „tricolorii”. Ceaușescu era cam singurul „cel mai iubit fiu al poporului” prin lagărul socialist și nu prea avea de gând să se uite la televizor de acasă la politică.
Meciul România-Danemarca a început, evident, prost, pentru „tricolori”. Povlsen a deschis scorul pentru danezi. Era 1-0 pentru oaspeți, iar la Copenhaga, în tur, Danemarca avusese victoria. Așada, cursa de Roma se profila pentru danezi, iar pentru noi, vara lui 1990, însemna să ne uităm la bulgari din nou. România era pregătită de regretatul de acum antreno Emmerich Jenei.
Din primul „11” nu lipseau Hagi, Gavrilă Balint, Neluțu Sabău, Ștefan Iovan. Nu puteam uita de Gică Popescu, Dănuț Lupu, Silviu Lung – portarul Naționalei.
Danezii, veniți și ei să câștige, jucau cu legende ca Brian Laudrup, Michael Laudrup, Flemming Povlsen, Olsen iar Peter Schmeichel era portarul lor.
Dar, pe undeva, Zeița Fortuna s-a gândit la români, să le mai îndulească amarul lipsurilor, cozilor, să le mai aline din regretele unei vieți cenușii. Gabi Balint a lovit cu „o dublă”, iar Neluțu Sabău a marcat și el o dată.
Dintr-o dată, propaganda de partid a exultat. Victoria cu 3-1 onora „politica de partid și de stat în domeniul sportului de mase cu rezultatele cele mai bune”, mai ales că se apropia perioada Congesului XIV. Românii au venit acasă bucuroși, securiștii au răsuflat ușurați. Valentin Ceaușescu le-a oferit „tricolorilor” câte un aparat videorecorder.
Evident, i s-a urat de bine „cârmaciului”. Pe piața neagră, aparatul costa și 70 000 lei. Era o investiție serioasă, pentru că exista comerțul subteran cu acele casete video traduse de Irina Margareta Nistor. Filmele erau străine, de top iar „serile video”, în casele particulare, însemnau, dacă nu se lua curentul electric și 15-25 lei de persoană, ori, uneori, veneau și 10-15 persoane să vadă filmele.
Mulți vânduseră garsoniere sau automobile „Dacia” pentru un videorecorder bun. Așa că, fotbaliștii, care oricum le dețineau, puteau să mai facă un ban în plus datorită performanței avute în toamna lui 1989.
A trecut Congresul XIV, a venit Revoluția. „Cârmaciul și Savanta” au ajuns la Ghencea civil, în mare secret, după un proces cu ușile închise la Târgoviște și o execuție sumară într-o unitate militară. În primăvară, Hagi și ai lui au aflat că urmau să dea piept cu Maradona, Caniggia, Besonov, Protasov, Khidiatulin, Milla și alții.
O nouă pagină avea să se scrie în fotbalul românesc în vara lui 1990. Dar asta e altă poveste!