Nelu Dumitrescu și Silviu Munteanu ne-au vizitat la studioul Sport Total FM, la Fluier Final, cu Narcis Drejan, unde ne-au povestit despre spectacolul Efemeride, 51 de ani de Iris, în Quantic, 23 septembrie și despre muzica lor, apoi despre perioada anilor ’90.
“Am luat-o în serios de la 20 de ani. Nu mi-am spus atunci „trebuie să fac performanță”, dar așa a ieșit. Eram eu, Emil Lechințianu și încă unul, cântam în trei, ne plăcea formula asta. Viața mea era muzica, iar acasă – familia. Dar, sincer, mai mult eram cu muzica: repetiții în fiecare zi, turnee în fiecare an. La un moment dat, între ’86 și ’89, am scos patru albume la rând. Dacă nu mă înșel, chiar patru au fost. Ne-am zis că trebuie să facem, că avem nevoie de așa ceva. Au plecat oameni, au venit alții, unii au cântat și au devenit și ei „Iris” pentru o vreme. Unii spuneau că au fost cinci ani în trupă, alții au rămas mai mult. Cred că au trecut peste 50 de persoane prin formula noastră. Eu am luat-o în serios.
În ’94 l-am convins pe cineva care cunoștea un primar acolo. I-am zis: „Hai, te rog, să vedem, mie îmi place să se întâmple ceva interesant.” Am vorbit cu primarul, ne-a chemat, am început să bântuim Nordul, să ne facem cunoscuți, să găsim concerte pentru viitor. La un moment dat am reușit să vorbim cu o casă de discuri, să ne promoveze albumul – primul cu „Ochi”, despre ăla era vorba. Ei au vrut să-l reedităm în italiană, dar n-a fost să fie.”
“La tobe s-a ocupat băiatul meu, împreună cu colegii de atunci. Cristian învăța piesele de mic. Venea la repetiții, îl luam cu mine de la 5–6 ani, chiar și mai mic. Eu îi duceam mâncarea, el stătea la tobe și mânca. La un moment dat mi-am dat seama că degeaba îl puneam la tobe, că nu mai ținea ritmul, dar tot a învățat. La 9 ani, în Italia, în ’93–’94, a bătut la tobe într-un club. Au zis: „Hai, mă, pune și tu băiatul să cânte.” El nu repetase nimic. A făcut un cover, un jam session, s-a dus singur și a cântat patru minute. Era mic, nu stătea perfect pe scaun, dar a cântat cu break-uri, cu tot. Când s-a terminat, mie mi-au dat lacrimile. El a fugit la maică-sa, speriat, intrase în criza aia de artist, de scenă, exact ca un sportiv. Fabulos pentru un copil de 9 ani, fără repetiție, doar ce a văzut și ce a furat.
Acum mai bate la tobe, mai cântă. Are proiectul lui, Domination, cu Pantera, și cântă cu soția lui la evenimente speciale. Și cu noi, bineînțeles. E „iris” și avem concerte împreună. Vine, face și un solo de tobe, iar noi improvizăm din cap, din experiență. Ritmic știm clar ce trebuie, nu fuge nimeni, nu trage nimeni. La început dăm ritmul din gură, dar bineînțeles că avem și repetiții. Totuși, nu faci chiar totul la repetiție, mai lași și pentru concert, să ai emoția aia că nu știi perfect ce vine. Din priviri știm ce avem de făcut și ne iese bine. Eu nu mai sunt cicălitor cu el, el nu e cu mine, și așa iese totul.
Cântă și singur cu băieții „Valuri”. L-am lăsat să cânte „Valul ce se sparge de mal”. O face un pic mai rapid și râde de mine: „Tu nu mai ajungi la viteza asta.” Eu sunt mai rar, mai așezat, știu, sunt în vârstă. Cu brațele nu simt probleme, doar când mă încălzesc. Dar da, am probleme la umăr, te apucă la o vârstă. Îmi place să spun ce se întâmplă la anumite vârste, că alții nu spun. Ei zic că se simt perfect. Nu e adevărat. După 40 de ani încep să se arate toate, fără să vrei.
Eu, de acasă, am un kilometru jumate până la autobuz, apoi încă un kilometru jumate până la serviciu. În prima zi am mers pe jos și am zis că nebunesc. M-am văitat și acasă, și la serviciu. A doua zi am făcut la fel, dar deja era mai bine. A treia zi – perfect. Normal, e antrenamentul. Aveam echilibru pe stradă când mergeam, dar dacă stai numai în mașină și te dai jos, e altceva. Așa o să fac din când în când.”
Nelu Dumitrescu mi-a mâncat zilele… cel mai nemulțumit om din showbizul românesc
Despre proiectul Iris, la care Silviu Munteanu este scenarist, spune așa: “În primul rând, trebuie să zic că Nelu Dumitrescu mi-a mâncat zilele… cel mai nemulțumit om din showbizul românesc. Să-l vezi când te sună la nouă dimineața cu nemulțumiri. Dacă pune o poză urâtă cu mine, îi zic: „Bă, eu nu sunt chiar așa bătrân. Unde ai găsit poza asta, frate? Că nici nu mă recunosc.” Eu vorbesc, eu aud, i-am spus, dar n-a schimbat nimic.
Una peste alta, trebuie să-i mulțumesc că a avut încredere în mine cu proiectul ăsta, emisiunea spațială Iris. Repetăm acum pe 23 septembrie, la Quantic. Povestea rămâne aceeași: un concert de vreo două ore și ceva, în care prima oră și vreo 20 de minute e practic ca un film. Trupa cântă live, sunt inserturi între piese, iar toate vizualurile au legătură cu povestea noastră. Povestea e aceeași ca data trecută: astronautul care rămâne blocat, izolat în spațiu, pentru că pe Pământ avem război și distopie. Stă acolo cu gândurile lui. Când ești în mijlocul furtunii ai o viziune, când ești deasupra furtunii ai altă perspectivă. Astronautul nostru are viziunea de deasupra asupra lumii și asupra situației personale. Rămâne acolo fără provizii, iar în povestea noastră există procedura asta: dacă rămâi fără provizii, trebuie să te criogenezi. Așa e corect, cred. Și dacă te salvează, la final trebuie să aflăm dacă revine sau nu pe Pământ. Cam asta e povestea. Va merge mai departe cu mulți invitați, de altfel. Mai vin și alte trupe care cântă. Îl las pe Silviu să deschidă telefonul.
În primul rând, Andrei Bălașa a colaborat cu noi și data trecută, pentru că el are un album întreg cu noi, primul – Lumea toată e un circ. A venit la repetiție. Vine el și profesorul, dirigent la școala de muzică. Îl așteptăm până ajunge, dar e din zona asta unde ești tu, la noi, acolo la Rahova, la Electromagnetic, unde repetăm. Am stat afară până la șase și ceva și eram obosiți. L-am întrebat: „Ai mâncat ceva?” „Da, pe drum mi-am luat.” Repetăm o oră și 20 de minute. Încercăm să iasă din prima, dar mai repetăm câte o piesă. Avem 12 piese foarte grele. Le terminăm pe rând, iar eu le explic lor. M-am văzut cu Silviu la casă și mi-am luat scenariul după el, ca să știu cum intru în a doua piesă, în a treia, în a patra. Le explic lor și stăm acolo două ore. “
Ascultă tot interviul aici: