Fosta poloistă și actuală antrenoare, Anastasia Melnychuk, a fost invitata noastră în studio Sport Total FM, în cadrul emisiunii Trafic Sport, cu Răzvan Toma.
“Am patru frați și surori. Am două gemene, fetele sunt pe linia tatălui, cu altă mamă. Mai am un frate puțin mai mic decât mine și încă un frate, cel mai mic. Deci doi frați și două gemene. Gemenele au 12 ani, fratele care e puțin mai mic decât mine are 21, iar cel mai mic are 8 ani. Eu împlinesc 30 în noiembrie.
În Ucraina, viața merge înainte, chiar dacă e foarte greu acum, cu regimul, cu restricțiile — nu poți ieși noaptea și multe altele. Totuși, oamenii merg la muncă, copiii merg la școală, la grădiniță. Nu ai cum să stai pe loc.”
“Am o bunică în zona Donețkului și nu am mai văzut-o din 2016, cred. E deja destul de în vârstă și, din păcate, nu cred că o voi mai vedea. Ținem legătura, vorbim la telefon, pe video, dar nu putem merge noi acolo și nici ea nu poate veni.
Acolo sunt oameni care au rămas pe partea ucraineană, dar nu au de ales, au rămas acolo și nu pot face nimic. Din păcate, nu au niciun cuvânt de spus și trebuie să trăiască așa cum e acum. Există și oameni pro-ruși, care vor în Rusia, care pleacă acolo. Sunt două tabere. Bunica mea e pe partea noastră, dar nu are niciun cuvânt de spus. Are doar televiziunea rusă, unde nu se spune adevărul, li se spală creierul, dar asta e situația.
Înainte de război, cum se spunea, eram „țări frați”. Când eram eu mai mică, aveam mulți prieteni din Rusia, din sport, oameni pe care îi vedeam la competiții. Dar au trecut niște ani, chiar înainte de război, 2–3 ani, și am început să văd că avem mentalități diferite. Nu pot să mai spun că este poporul nostru frate.”
“Cam pe la 6 ani m‑am apucat de înot. Am mers la grupele de inițiere, iar când am împlinit 11–12 ani, mama a format o echipă de polo și mi‑a zis să vin și eu. Am văzut că au venit și fetele din înot, atât cele din partea profesională, cât și cele din inițiere, și așa am format echipa noastră, toate aveam cam 15–16 ani. A fost foarte distractiv, am reținut totul foarte repede și de atunci a început drumul meu lung în sport. Când eram la grădiniță făceam și dans, iar când am început școala am făcut dans sportiv, dar mai mult ca hobby.”
“Dacă vorbim despre perioada de dinainte de război, când încă jucam acolo, era chiar ok. Infrastructura era singura problemă — Kievul e uriaș, dublu față de București, dar nu aveam cluburi cu sponsorizare, doar școli sportive. Nu aveam bazine, baze, nimic dezvoltat. Când eram junioară, ne antrenam în două culoare, fără porți, fără nimic. A fost greu, iar părinții plăteau ca să mergem în alt bazin, să plătim o oră și să facem antrenament pe teren înainte de competiții.
Totuși, cred că tocmai din cauza asta am disciplina pe care o am acum și o viziune foarte clară despre ce vreau să fac cu sportivele mele și cum vreau să le duc mai departe. Partea financiară în Ucraina era tot slabă, dar la echipele naționale aveam tot ce ne trebuia: pregătire, cantonamente, echipament.”
Ascultă tot interviul aici: