Fosta poloistă și actuală antrenoare de origine ucraineană, Anastasia Melnychuk, a fost invitata noastră în studioul Sport Total FM, în cadrul emisiunii Trafic Sport, cu Răzvan Toma.
“Am patru frați și surori. Două sunt gemene, pe linia tatălui, cu altă mamă. Mai am un frate puțin mai mic decât mine și încă un frate, cel mai mic. Deci doi frați și două gemene. Gemenele au 12 ani, fratele care e puțin mai mic decât mine are 21, iar cel mai mic are 8 ani. Eu împlinesc 30 în noiembrie.
În Ucraina, viața merge înainte, chiar dacă e foarte greu acum, cu regimul, cu restricțiile — nu poți ieși noaptea și multe altele. Totuși, oamenii merg la muncă, copiii merg la școală, la grădiniță. Nu ai cum să stai pe loc.”
“Am o bunică în zona Donețkului și nu am mai văzut-o din 2016, cred. E deja destul de în vârstă și, din păcate, nu cred că o voi mai vedea. Ținem legătura, vorbim la telefon, pe video, dar nu putem merge noi acolo și nici ea nu poate veni aici.
Acolo sunt și oameni care au rămas de partea ucraineană, dar nu au de ales, nu pot face nimic. Din păcate, nu au niciun cuvânt de spus și trebuie să trăiască așa cum e acum. Există și oameni pro-ruși, care vor cu Rusia, care pleacă acolo. Sunt două tabere. Bunica mea e pe partea noastră, dar nu are niciun cuvânt de spus. Are doar televiziunea rusă, unde nu se spune adevărul, li se spală creierul, dar asta e situația.
Înainte de război, cum se spunea, eram „țări frațești”. Când eram mai mică, aveam mulți prieteni din Rusia, din sport, oameni pe care îi vedeam la competiții. Dar au trecut niște ani, chiar înainte de război, 2–3 ani, și am început să văd că avem mentalități diferite. Nu pot să mai spun că este poporul nostru frate.”
“Cam pe la 6 ani m‑am apucat de înot. Am mers la grupele de inițiere, iar când am împlinit 11–12 ani, mama a format o echipă de polo și m‑a luat și pe mine. Am văzut că au venit și fetele din natație, atât cele din partea profesională, cât și cele de la inițiere, și așa am format echipa noastră, toate aveam cam 15–16 ani. A fost foarte distractiv, am reținut totul foarte repede și de atunci a început drumul meu lung în polo. Când eram la grădiniță făceam și dans, iar când am început școala am făcut dans sportiv, dar mai mult ca hobby.”
“Dacă vorbim despre perioada de dinainte de război, când încă jucam acolo, era chiar ok. Infrastructura era singura problemă — Kievul e uriaș, dublu față de București, dar nu aveam cluburi cu sponsorizare, doar școli sportive. Nu aveam bazine, baze, nimic dezvoltat. Când eram junioară, ne antrenam pe două culoare, fără porți, fără nimic. A fost greu, iar părinții plăteau ca să mergem în alt bazin, o oră și să facem antrenament înainte de competiții.
Totuși, cred că așa am ajuns să am disciplina de-acum și o viziune foarte clară despre ce vreau să fac cu sportivele mele și cum vreau să le duc mai departe. Partea financiară în Ucraina era tot slabă, dar la echipele naționale aveam tot ce ne trebuia: pregătire, cantonamente, echipament.”
“Anumite persoane care se ocupau cu polo în România m-au sunat, propunându-mi să vin la o probă la București. Era 2017-2018. Am venit, mi-a plăcut, au fost și ei mulțumiți de mine și am rămas. Primul meu club a fost Steaua. Am luat și titlul, și cupa. Apoi am ajuns și la celelalte bucureștene, Dinamo și Rapid”.
Ascultă tot interviul aici: