Articol de Sebastian Răducu
Perioada anilor 90, mai ales cei de început, au reprezentat o etapă de tranziție pentru cluburile românești în care toate echipele importante au fost obligate să se adapteze la noua realitate cu o nouă paradigmă a căror fundamente din acei ani aveau să le dea direcția următorilor 20 de ani. Nu întâmplător până la mijlocul anilor 2000, epicentrul fotbalului românesc a rămas în Capitală în jurul echipelor departamentale (pentru că așa s-au format) și a excepțiilor provinciale.
Un astfel de tablou s-a întâmplat în iunie 1992, când stadionul Regie a găzduit în premieră o finală de Cupa României, o competiție care se apropia de 60 de ani de continuitate mai mult sau mai puțin sacadată de al doilea Război Mondial, în care terenurile finalelor au fost în mare parte găzduite de cele mai importante arene ale vremii din București, de la ONEF la ANEF, Republicii, până la stadionul Național devenit Arena Națională, care a ținut multă vreme mantia umbrei comuniste ca 23 August.
Construit în perioada anilor 20 pe str. Nicolae Teodorescu, nr. 40, arena din Regie cum este cunoscută azi majorității microbiștilor și studenților din proximitate a purtat numele de Belvedere în primii 30 de ani de existență, perioadă în care a ținut de FC Belvedere, un club bucureștean de cartier. Stadionul avea o singură tribună în zona de vest și avea o pistă de atletism la nivelul gazonului. Din 1955, proprietar a devenit Ministerul Educației care a preluat drepturile de la CAM.
Casa Autonomă a Monopolului le-a oferit astfel celor de la Institutul Politehnic din București (Politehnica) și clubul lor de fotbal, Știința (devenit Sportul Studențesc) dreptul de a se antrena și a juca meciurile de fotbal de pe terenul propriu. Stadionul avea să fie renovat pentru prima dată în 1972, după ce Sportul Studențesc a promvat în prima ligă și datorită ajutorului oferit de directorul rustului de Montaj Utilaj Chimic București, domnul Emil Mac Popescu, celebrul arhitect.
Cu acea ocazie, stadionul a fost reconfigurat, pista de atletism fiind eliminată, iar la nivel de tribune, miniarena a fost completată în celelalte puncte cardinale cu tribunele aferente (nord, sud, est). Pământ excavat la construcția sistemului de transport prin metrou din București a fost folosit pentru a crea acele tribune menționate mai sus. O nouă promovare aproape 30 de ani mai târziu, în 2004, avea să aducă ultima reneovare majoră pentru a îndeplini cerințele FIFA privind siguranța, regulamentele de acces, capacitate de ocupare, instalarea scaunelor de plastic și reducerea capacității de la 15.000 la 10.020.
Până la evenimentul din 1992, stadionul din Regie a mai cunoscut momente importante pentru clubul Sportul Studențesc, cea mai mare înfrângere a echipei în prima ligă, un 0-5 cu Steaua în decembrie 1989 și cele mai multe goluri într-un meci cu ei protagoniști 7-5 cu FC Olt Scornicești (12) în iunie 1986; cele șase partide de pe teren propriu din Cupa UEFA de la mijlocul anilor 80, printre care o remiză 4-4 cu Neuchatel și 3-0 cu Brondby. În ceea ce privește Cupa României, Sportul a prins trei finale, toate pierdute fără gol marcat (1939 cu Rapid, 1943, cu Turnu-Severin și 1979 cu Steaua).
Revenind la finala Cupei României din 1992, pe lângă faptul că stadionul Regie a găzduit o premieră și o situație rară, majoritatea finalelor fiind disputate pe stadionul Național cele două adversare aveau o interesantă în competiție și meciul avea să rămână involuntar cu anumite date. După un campionat în care nu au reușit să obțină prea mult, cele două echipe relevante pentru proximitatea lor geografică și națională aveau să-și dispute primul trofeu important pentru fiecare club de după Revoluția din 1989, fiind amândouă la prima finală în noul deceniu: Steaua și Poli Timișoara.
Steliștii terminaseră campionatul pe locul 2, fiind la al treilea an consecutiv fără titlu câștigat și la al doilea în care rivalii de la Dinamo București le-au luat fața, iar în Cupa României trecuse în primele două tururi eliminatorii de echipe ardelene (Unirea Dej și Unirea Alba-Iulia) și în sferturi de gazda finalei, Sportul Studențesc (pe care a învins-o în dublă manșă fără cu același scor de 3-0), ajungând în semifinale, fără să primească gol. Primul adversar care i-a pus probleme era campioana în exercițiu din acel an, Universitatea Craiova, pe care a eliminat-o după 3-1 acasă și 2-3 în Oltenia.
Bănățenii au reușit să termine pe locul 5, la fel ca în 1990, dar cu posibilitatea accesului la cupe europene, așa cum avea să-i ajute atât evoluția din campionat, cât și participarea în finala Cupei României. Distanța între ei și steliști au fost de nouă puncte. Parcursul din Cupa României avea să fie mult mai pragmatic decât cel al Stelei, început la Seini, unde a avut neovie de prelungiri ca să se califice, 1-0, continuată cu una nouă la Orșova, o victorie cu 2-0 în fața lui Electroputere Craiova.
Singurul meci pierdut și implicit în care a primit gol a venit în sferturile de finală, unde a plecat învinsă cu 0-1 la Călărăși pe terenul Dunării, situație care a fost schimbată rapid în manșa a doua la Timișoara după 2-0. Meciurile fără gol primit au continuat să vină în semifinalele Cupei, unde a trecut de FC Farul cu o dublă cu victorie cu scorul de 1-0 ca să atingă prima finală după o pauză de mai bine de 10 ani, față de steliști care au ratat primul trofeu din epoca postdecembristă tot în Cupă.
În a doua jumătate a lunii iunie, pe data de 24 iunie 1992, pe stadionul din Regie din București, în fața a 8.000 de spectatori, arbitrul vasluian Adrian Porumboiu s-a aflat la centru cu ploieșteanul Ilie Coț și reșițeanul Cornel Corocan pe margini. Pentru moldovean nu era nici prima, nici ultima finală de Cupa României arbitrată, iar pe banca celor două echipe aveau să stea doi reprezentați total opuși de generație, mai ales în ceea ce privește vârta lor de atunci.
Victor Pițurcă, aflat la primul moment important din cariera lui de antrenor, la doar 36 de ani și o lună, ajunsese cu echipa stelistă până în finală după ce i-a luat locul lui Ienei în timpul sezonului. Olteanul a folosit un sistem clasic de 4-4-2 în care a început cu Daniel Gherasim în poartă, Aurel Panait, Antond Doboș, Bogdan Bucur și Nicolae Ungureanu în defensivă, Cristian Mustacă, Basarab Panduru, Iie Dumitrescu și Ilie Stan la mijloc și cu Alexandru Andrași și Marian Popa în atac. Dintre cei menționați, Popa și Ungureanu au fost schimbați cu Ion Vlădoiu, respectiv Cornel Cristesu în repriza secundă (minutele 54 și 73).
De partea cealaltă, se afla o figură emblematică atunci, dar mai ales acum, Ion V. Ionescu, alintat Jackie, care la acea perioadă era cu 20 de ani mai în vârstă decât Pițurcă, având 56 de ani. Bănățeanul nu era la prima performanță importantă din carieră, el fiind protagonistul participărilor din cupele europene din anii 70 și 80, un trofeu de Cupa României câștigat deja în 1980, după două finale deja pierdute în 1974 cu Jiul și în 1981 cu Craiova, pe lângă cei 20 de ani de experiență.
La fel ca tânărul său advers, bănățeanul a folosit un 4-4-2 cu Ioan Almășan în poartă, Constantin Varga, Tiberiu Csik, Petru Andreaș și Adrian Stoicov în defensivă, Ion Roșu, Emilian Diaconescu, Adrian Crăciun și Octavian Popescu în zona mediană, respectiv Marcel Băban și Sorin Vlaicu în ofensivă, ultimul ajungând în echipa Stelei Roșii Belgrad după plecarea lui Belodedici. Prima schimbare a avut loc cu un sfert de oră înainte de final, Vlaicu fiind înlocuit de Călin Rosenblum și apoi în minutul 100, Popescu cu Florin Bătrânu, un nume care-i va consacra cariera longevivă.
Cronica meciului a consemnat un meci activ, care a depășit impresiile golurilor regulamentare marcate în primele douăzeci de minute. Prima fază importantă a finalei a venit în minutul 7, când Mustacă a pătruns în careu și a șutat peste transversală. Patru minute mai târziu, Andrasi I a avut o cursă foarte bună pe flancul drept, încercând o centrare bună pentru atacanții din careul advers, unde Csik a respins prompt. Insistența steliștilor a fost răsplătită în minutul 14, când Ilie Dumitrescu a centrat de pe banda stângă spre Andrasi I, care fără preluare a șutat pe jos în dreapta porții.
Bănățenii au răspuns cu o serie de faze ofensive periculoase, prima venită imediat după gol, pe un contraatac început de Octavian Popescu, care a centrat de pe flancul stânga la semiînălțime, de unde Băban a băgat piciorul sub minge și a ratat incredibil din careul mic. Cinci minute mai târziu, Marcel Băban avea să se revanșeze, după ce a transformat în gol o fază de atac creată de Vlaicu pe banda dreaptă, de unde a trimis centrarea deciivă.
Același Marcel a fost aproape de gol zece minute mai târziu când a luftat spectaculos în careu după un șut puternic al lui Constantin Varga de la 30 de metri, care a fost respins în față și nu reținut de portarul Gherasim. Până la pauză, cel mai activ jucător al bănățenilor, Băban a mai reușit o fază în minutul 42, când a pătruns în careu cu Bucur în spate, șutând în Daniel Gherasim care a respins din nou fără a reține minge și cu balonul scurs pe lângă stâlpul din stânga.
Repriza secundă a început în forță pentru echipa antrenată de Pițurcă, printr-un șut-bombă al lui Ilie Stan reținut bine de Ioan Almășan care va face o repriză senzațională. Douăzeci de minute mai târziu, Ilie Dumitrescu a recuperat un balon de pe lângă Varga, a pătruns în centru și a șutat în aelași Almășan care a reținut. În ultimele zece minute, Panduru a pătruns printr-un slalom de peste 40 de metri, a șutat plasat, dar Almășan a reușit o nouă intervenție acrobatică, respingând mingea.
Timișorenii au avut o ultimă șansă înainte de finalul timpului regulamentar, când Băban a scăpat pe contraatac, Doboș l-a apucat de tricou, a căzut în careu și arbitrul a făcut semn ca jocul să continue. La două minute scurse din timpul de prelungire, steliștii au avut o fază fixă – o lovitură liberă de la 18 metri, de unde Ilie Stan a trimis către Vlădoiu, care a driblat scurt și a luftat spectaculos. Zece minute mai târziu, Rosenblum a avut o acțiune rapidă pe flancul drept, de unde a trimis spre Băban care l-a driblat pe Doboș și a șutat direct în Gherasim, care a reținut mingea.
Ultima fază de joc importantă a meciului a fost cu trei minute înainte de încheierea reprizelor de prelungire, când după un atac rapid al militarilor, Panduru a reușit să șuteze în plasă, dar golul a fost invalidat de tușierul Corocan care a indicat ofsaid. După ce la finalul celor 120 de minute, scorul a rămas 1-1, numele câștigătoarei avea fie decis la loviturile de departajare. Porumboiu a acordat până atunci doar cinci cartonașe galbene pentru Diaconescu, Stan, Roșu, Bucur și Mustacă.
Seria de la punctul cu var a fost deschisă de Varga care a transformat, lucru repetat de partea cealaltă de Ilie Stan; Stoicov a ratat primul și Vlădoiu a transformat, steliștii trecând în avantaj cu scorul de 2-1, situația schimbându-se după ce Roșu a transformat și apoi Bucur a ratat, scorul ajungând la 2-2. Cei doi oameni de gol din timpul regulamentar au urmat, Băban ratând și Andrași marcând, scorul ajungând la 3-2 pentru viteziști. Lovitura decisivă a fost ratată de Crăciun și astfel, bucureștenii câștigau primul trofeu important de 1989, care a dat startul unei noi generații.
Pentru a înțelege importanța acelui meci, acea partidă a fost prima din istoria Cupei României decisă la loviturile departajare, pentru steliști a fost a 17-a Cupă din palmares, al 32-lea trofeu din vitrină de aproape 45 de ani de istorie fotbalistică, iar pentru timișoreni a cincea finală, după ce numai trei le-a jucat pe parcursul a patru ani între 1980 și 1983. În plus, întâlnirea bănățeano-stelistă au mai avut un episod într-o finală de Cupă, chiar cu 12 ani înainte de evenimentul din Regie, care a consemnat ultimul trofeu câștigat de timișoreni cu Jackie Ionescu în prelungiri cu scorul de 2-1, având în lot jucători ca Dan Păltinișianu, Emerich Dembrovschi, Viorel Vișan și Stelian Anghel.
Ce a urmat pentru ambele echipe a fost impresionant la nivelul de performanță cu care fiecare dintre club era obișnuit. Steliștii au început reconstrucția care avea să producă generația Ligii Campionilor, unde au participat de trei ani consecutivi în grupe, lansând jucători ca Filipescu, Adi Ilie, Gherasim, Prodan, Panait, Gâlcă. Sezonul imediat următor, cel din 1992-1993, trupa antrenată în acel an de Anghel Iordănescu a ajuns până în sferturile Cupei Cupelor, unde a trecut de irlandezii de la Bohemians, danezii de la Aarhus și s-au oprit în Belgia la Royal Antwerp, care au ajuns în finală.
De partea cealaltă, timișorenii se aflau la ultima generație importantă înainte colapsul provocat de venirea lui Claudio Zambon la finalul anilor 90, devenind un fel de ABBA pe plan de intern. Calificați de pe locul 5 în Cupa UEFA, ca urmare a poziționării în apropierea locurilor europene și locul 2 ocupat deja de Steaua, câștigătoarea Cupei, bănățenii au prins un culoar interesant, având un adversar redutabil din primul tur – Real Madrid – la primul sezon fără Gică Hagi – plecat la Brescia.
Primul meci s-a jucat la Timișoara în fața a peste 25.000 de spectatori, care au fost martorii unei remize istorice, scor 1-1, pentru adversari evoluând jucători precum Manuel Sanchis, căpitanul, Miguel Lasa, Michel, Luis Enrique, Alfonso Perez, Ivan Zamorano sau Alfonso Perez. Returul a adus o victorie clară și sigură pentru madrileni care s-au bucurat de data asta de prezența unor jucători ca Fernando Hierro, Juan Esnaider sau Emilio Brutageno, scorul final fiind de 4-0.
Revenind la locul de unde a plecat discuția, stadionul Regie a mai găzduit o finală de Cupă și o finală de Supercupă, prima în 1994 și a doua în 1995, ambele avându-l ca protagonist comun pe același Adrian Porumboiu care ajunsese la trei meciuri cu trofeul pe masă. Cel din 1994 a fost câștigat de bistrițenii de la Gloria, după 1-0 cu Univeristatea Craiova și cel din 1995 de steliști după 2-0 în fața Petrolului din Ploiești. În ultimii ani, în ciuda dispariției clubului fanion Sportul, Regie a fost stadionul gazdă pentru echipe precum Rapid București în ligile inferioare, cât și cluburi de copii și juniori.