Articol scris de Lect. Univ. Dr. de istorie Florian Olteanu

În 20 aprilie acest an, speram din tot sufletul ca Hagi să confirme ca antrenor. Evident, am scris-o atunci pornind nu de la măreția sa ca jucător-lider al Generației de Aur. Am scris-o pentru că Hagi a ascultat acum 25 de ani de Mitică Dragomir și a luat-o de jos. Viitorul și Farul au făcut istorie pe prima scenă cu Hagi patron-antrenor.

Am văzut și faimosul meci al stelelor, adică al Legendelor Lumii contra Generației de Aur, unde Hagi, pe teren, a jucat ca la 25 de ani.

Dar toate au o limită. „Zvâcul” care ne-a făcut să sperăm, adică acea victorie cu Țara Galilor la un amical, a fost ca o șampanie fină uitată fără dop după ce s-a turnat în cupe o parte din ea. Și cea mai fină șampanie „se răsuflă”, cum se zice. Adică își pierde buchetul și consistența, devine „o poșircă”, un soi de basamac consumat într-o crâșmă de târg unde timpul a încremenit.

Ce să mai zicem de Polonia-România? S-a văzut clar tensiunea. A fost o singură fază în minutul 3 a lui Bârligea. Asta după ce, în minutul 2, Lewandowski avusese o ocazie mare. Un fault din minutul 23 al lui Drăgușin, față de Lewandowski, s-a terminat cu un penalty și eliminarea lui Drăgușin. Apoi, un minut mai târziu, Lewandowski ne-a dat primul gol dintr-o serie de trei.

Nu mai are rost să mai spunem ce a urmat. Repriza I s-a încheiat după ce polonezii au mai avut încă două mari ocazii în minutele 29 și 32.

Au venit fatidicele minute 47 și 49, când Polonia a ajuns la 3-0. A înscris Zalewski, apoi Ghiță a dat autogol. Polonezii au trecut pe lângă al patrulea gol în minutul 56, însă au revenit și au marcat în minutul 62 prin Zielinski, polonezul profitând de gafa impardonabilă a lui Răzvan Marin. Patru minute mai târziu, Otto Hindrich, portarul român, rămâne „ca la dentist” la faza lui Bednarek, tabela arătând un veridic 5-0.

Mai erau 24 de minute din meci și toți se rugau să nu vină „setul”. La tenis, un „6-0” arată diferența dintre cei doi adversari separați de fileu. La fotbal, 6-0 este scor între două echipe separate de poziții bune în clasament. Dădeam cândva 7-0 micuțului stat Liechtenstein. Era prin 2 septembrie 1998, iar Adi Ilie „Cobra” din Oltenia marca „tripla”.

Ianis Hagi, inexistent, sincer, chiar nu înțeleg de ce tatăl lui ține să îl lase titular și căpitan, e schimbat abia în minutul 67. Ies Dennis Man și Bancu. Abia în minutul 78 iese și Răzvan Marin. Robert Lewandowski reușește „tripla” în minutul 86. Este „set”, România e învinsă cu 6-0. Arbitrul elvețian prelungește partida cu doar 2 minute. Sincer, n-o să uităm prea curând meciul. Speram să nu mai înscrie polonezii încă o dată.

Kira, fiica lui Hagi, e actriță. Sper să îl ia o dată pe tatăl ei la o reprezentație a piesei „Regele Lear”. În final, Regele Lear rămâne singur, „furios ca Marea”, poartă o coroană din buruieni, iar amintirea aurului e dată de paiele care ies din buruienile coroanei.

Hagi și-a arătat limitele de antrenor

Hagi este „Regele” ca jucător. Nu are nimeni să îi reproșeze ceva. Dar, ca antrenor, și-a arătat limitele. Nici fotbal nu prea avem, chiar dacă Drăgușin e la Fiorentina, Dennis Man e la PSV Eindhoven, Răzvan Marin e la AEK Atena, Hindrich la Legia Varșovia. Sunt șase decenii de când România nu a mai avut o înfrângere atât de dură.

Pe vremuri, după „Italia 90”, Lăcătuș era la Fiorentina, Gică Popescu la PSV, Hagi la Real Madrid, Dănuț Lupu la Panathinaikos. Oare așa jucau ei la „Națională”? Îmi amintesc cum i-a desființat presa românească după ce Bulgaria a învins România cu 3-0. Nu zic că la „Generația de Aur” a fost totul „brici”, dar acum, când avem stadioane de zeci de milioane de euro bucata, când avem academii de fotbal, când avem „stranieri” pe la echipe europene cu o anumită vizibilitate, aproape că nu mai știm să dăm cu piciorul în minge!

Avea dreptate Ionuț Lupescu! Recent, „Kaiserul” a spus la „Sport Total FM” că, dacă o ținem așa, nu se știe dacă mai trecem de echipe ca Luxemburg sau Insulele Feroe, pe care, pe vremuri, le învingeam la scoruri similare cu acesta din seara asta.

Soluția care este? Evident, sper ca Hagi să își dea demisia. Nimeni nu-l va da jos de pe soclul de „Rege”, dar e ca în cazul monumentelor eroilor mari uitați. Încep să fie acoperite de graffiti pe măsură ce acești eroi sunt uitați și luați în derâdere. Hagi e cunoscut ca jucător de legendă de noi, cei trecuți de 45 de ani, alții încep să-l vadă doar ca antrenorul cu 3 înfrângeri din trei.

Există riscul ca la returul cu Suedia să fim din nou învinși. Hagi trebuie să demisioneze pentru el, pentru a-și salva viitorul. Trebuie să iasă dintr-un prezent în care pur și simplu nu-și găsește locul.

Stoichiță să se gândească la retragere

Dar nu e singurul care trebuie să facă pasul în spate. Când Italia a ratat al treilea Mondial, consecutiv, au plecat toți de la ei, de la selecționer la Federație. Poate și la noi, Burleanu, Iorgulescu, Stoichiță și alții ar trebui să se gândească la o retragere.

Dar nici asta nu ar fi de ajuns. Am mai spus-o de zeci de ori, am și scris-o! Șansa României este „înapoi la maidane”! Înapoi la „izlazurile”, „băltinele” („băltina” era o câmpie mică, inundabilă din fața școlii comunale unde am finalizat, în Oltenia, 8 clase gimnaziale și unde jucam fotbal la final de săptămână, de vineri după-amiază până duminică), unde se pierd zeci de copii care ar putea deveni ușor Hagi, Dobrin, Lăcătuș, Balaci, Cârțu, Dinu, Petrescu, Lupescu, Popescu, Ilie, dar pe care nimeni nu-i bagă în seamă. Adică nu se uită măcar o dată la ei. Rar dacă e vreun primar care le face rost de echipament și mingi de la vreo echipă de Liga a III-a.

Viitorul României nu e meciul retur cu Suedia. Nu este nici Liga Națiunilor, nici apropiatul European, unde dau scris că nu ajungem. Nu ajungem nici la Mondialul Centenar 2030, gata, „s-a închis taraba”, cum se zice.

Viitorul României este să construiască. Eu cred că trebuie să treacă acești 4 ani în care să construim, pornind de la copii și juniori. Din 1938 și până în 1970 au fost 32 de ani de absență la Mondiale. Apoi încă 20 au mai trecut până în 1990. În 2030 se fac 32 de ani de la ultimul Mondial, cel din Franța, la care am fost. Cu siguranță, în 2032 sau 2034 vom putea ajunge la un European sau la un Mondial, dar dacă trecem la treabă de acum.

Putem reuși dacă începem să construim de jos. Dacă încetăm să mai avem pretenții de la actuala Echipă Națională. Nu mai avem nicio așteptare. Mă văd nevoit să nu mă bucur că am avut dreptate când am spus că performanța lui Edi Iordănescu la Euro 2024 a fost tot ce se mai putea face. Că atunci a fost epilogul, finalul deschis în 1990 de Generația de Aur. Generația de Aur începuse, de fapt, mai devreme, cu U Craiova, care a pierdut cu Benfica, de România care a jucat la Euro 1984, de Steaua care a luat Cupa Campionilor în 1986 și a pierdut-o în 1989.

Dacă suntem realiști și închidem între coperțile cărții de Istorie, pentru totdeauna, performanțele Generației de Aur, dacă punem punct și o luăm de la capăt ca de la Liga Județeană spre SuperLiga, în 6-8, maxim un deceniu, putem spera să mai ajungem la un turneu final. Dacă încă mai credem că în actuala formulă mai facem ceva, ne îmbătăm cu apă rece.

Eu unul mai scriu, o dată, să rămână. Mai devreme de 2034-2036, nu ne vom întoarce în „lumea bună” a fotbalului la nivel de prima reprezentativă. Să dea Dumnezeu să mă înșel!