Nu există o altă echipă mai simbiotică într-o competiție decât Rapidul în Cupa României. Unul dintre cele mai vechi cluburi cu istorie aproape centenară, Rapidul a cunoscut prima generație de succes în timpul perioadei interbelice, când a reușit să lege o serie de neegalat până în prezent în competiția eliminatorie din fotbalul românesc. E vorba de șirul celor șase trofee de Cupâ câștigate la rând între 1936 și 1942, doar războiul fiind abil să întrerupă succesul rapdiștilor.
În acei ani, Rapidul a trecut peste adversari în vogă ai epocii precum Ripensia Timișoara (1937), CAM Timișoara (1938), Sportul Studențesc (1939), Venus (1940), Unirea Tricolor București (1941) și Universitatea Sibiu (lotul studenților clujeni mutați la Cluj după invadarea nord-vestului Transilvaniei de către trupele de ocupație și anexare maghiare). O singură finală a necesitat mai mult de două meciuri, creându-se o întreagă telenovelă în jurul autorităților care favorizau Venus în 1938.
Revenind la Rapid, aceștia au trăit o perioadă de revenire în competiția Cupei de abia în anii 60, când a prins o finală la prima vedere favorită cu Arieșul Turda în 1961, o situație care s-a dovedit total opusă, clujenii reușind să revină după ce la pauză bucureștenii aveau avantaj. Un an mai târziu, rapidiștii au încercat din nou o șansă la trofeu, de data asta în fața Stelei, care-și construise deja reputația unei echipe importante pe plan itern cu cinci cupe deja câștigate în anii 50.
Din păcate, steliștii le-au răpit șansa unui prim trofeu postbelic, după o umilință cu 1-5, fiind nevoiți să se mulțumească în schimb cu un titlu de campioni în 1967, care putea fi suplimentat un an mai târziu de o nouă Cupă o secetă lungă de aproape de 30 de ani. Un alt dușman bucureștean avea să-i răpească această șansă, Dinamo, dar după o finală decisă după prelungiri, scorul în minute regulamentare fiind de 1-1. Din păcate, o nouă oportunitate avea să vină de abia peste patru ani.
Până în 1972, giuleștenii au mai prins patru poziții sub podium, din care patru poziții de vice-campioni și două clasări pe locul 3, ediția din 1971-1972 a terminat-o pe locul 10, cu 30 de puncte la 3 puncte distanță de adversara lor din finala Cupei din același an, Jiul Petroșani, care se afla la prima performanță importantă din istoria clubului, cea mai bună perioadă fiind atunci, în anii 70.
Primul meci al Rapidului în Cupă s-a jucat la Zlatna, unde bucureștenii au mers mai departe doar după proba aruncării monezii de către arbitru, în condițiile în care partida s-a terminat fără gol marcat în minutele regulamentare și de prelungire. Până în semifinale, ei aveau să rămână fără gol primit, trecând de Unirea Drăgășani cu 2-0 la Pitești și de FC Galați cu 1-0 la Brașov după prelungiri, având de-a face cu Metalul București pe care a învins-o cu 3-2 și a prins un nou loc de finală.
Hunedorenii au fost mult mai decisivi în rezultate, începând cu o victorie cu 3-0 la Ordohei în fața echipei locale Textila, continuând apoi cu o victorie cu 1-0 la Brașov cu SC Bacău și 4-1 cu CFR Cluj la Hunedoara în sferturi. Ei aveau să rămână în istorie cu primul meci decis la loviturile de departajare din istoria Cupei României, la sfârșitul lunii iunie din 1972, la Pitești, contra lui Dinamo. Meciul s-a terminat 2-2 după minutele regulamentare și cele de prelungiri, Jiul câștigat cu 7-6 de la 11 metri.
Finala avea să se joace pe 2 iulie, pe cunoscutul stadionul 23 August din București, avându-l pe Gheorghe Limona la centru și tușierii bucureșteni Dragotescu și Grigorescu pe margine. La acel meci au participat peste 30.000 de oameni, care s-au adunat să vadă două din cele mai surprinzătoare echipe ale anilor 70, așa cum aveau să devină. Din fericire, Rapidul avea să se bucure din nou.
Bazil Marian a folosit o echipă formată din Necula Răducanu – Ion Pop, Nicolae Popescu, Alexandru Boc, Gheorghe Codrea – Iordan Angelescu, Liță Dumitru – Constantin Năsturescu, Stelian Marian, Alexandru Neagu și Teofil Codreanu, ultimul fiind schimbat în minutul 66 cu Marian Petreanu.
De partea cealaltă, Eugen Iordache a început cu Vasile Suciu – Alexandru Georgescu, Nicolae Georgevici, Andrei Stocker, Gogu Tonca – Adrian Dodu, Gheorghe Kotormani – Dumitru Urmeș, Gigi Mulțescu, Petre lIbardi și Cristian Făgaș. Dumitru Stoian i-a luat locul lui Urmeș în minutul 49.
Soarta câștigătoarei a fost decisă încă din prima jumătate de oră, prin golurile lui Stelian Marin din minutul 3 și Alexandru Neagu din minutul 27. Nu e întâmplătoare prezența lui Sandu Neagu, care pe lângă prezența recunoscută la Mondialul mexican din 1970, el fusese prezent în topul celor mai buni marcatori interni din ultimii patru ani (17 goluri în 1969, 16 în 1970, 12 în 1971 și 16 în 1972), Rapidul reușind să întrerupă perioada lungă de ani în care nu a câștigat Cupa.
Pentru ambele cluburi, performanța în sine a reprezentat o etapă de evoluție pentru fiecare an. Rapidiștii au început să aibă mai mult succes în Cupă decât în campionat, acolo unde cinci ani nu au depășit a doua jumătate a clasamentului, retrogradând în liga secundă în 1977. E memorabilă finala din 1975, decisă de Nicolae Manea cu o dublă în fața Universității Craiova, un meci cu trei cartonașe roșii în al doilea sfert de oră diin repriza secundă.
Cei din Petroșani au avut un parcurs similar, ajungând să termine tot în jumătatea inferioară a primei ligi și să repete șansa la o medalie de câștigătoare a Cupei doi ani mai târziu, care a fost materializată mult mai eficient cu un trofeu, singurul de altfel din vitrina stingheră a hunedorenilor după 4-2 cu Poli Timișoara, antrenată de Jackie Ionescu. Eroul finalei a fost desigur Gigi Mulțescu cu o dublă.
Sebastian Răducu