Articol scris de Lect. Univ. Dr. de istorie Florian Olteanu
Este Săptămâna Patimilor, iar decesul marelui Mircea Lucescu trebuie tratat cu respect. Azi, nu este vorba de performanțe, statistici, de trofee, este vorba că o legendă a intrat în Nemurire.
Nu trăim încă într-o societate dominată de cinematografie și de pasiunea pentru film, că deja marele Lucescu ar fi putut deveni personaj de film, fie el documentar, fie el artistic.
Mi-am adus aminte de un film argentinian de prin 1961, regizat de Rene Mugica, „Centrul înaintaș a murit în zori”. Desigur, intriga filmului nu are nicio legătură directă cu Il Luce. În film, un fotbalist de geniu este sechestrat într-un castel, de un milionar, care avea pasiunea de a colecționa la propriu talente. Adică fotbalistul, cumpărat de acel milionar, devine prizonierul lui. Alege să fugă din castel, alături de o superbă balerină. Fotbalistul plătește cu viața setea de libertate, dar nu înainte de a-l ucide pe demonicul milionar care-i sechestrase.
Il Luce a fost o legendă din timpul vieții. A refuzat însă să trăiască din amintiri, să fie captivul gloriei de altă dată, să fie un simplu exponent al unor vremuri apuse. Il Luce a vrut să arate că „ieri” poate deveni „astăzi”, nu „mâine”. A refuzat să fie sunat de redacții doar pentru rating când vine momentul unui eveniment și își mai aduce aminte cineva..„ia să-l sunăm pe domnul Cutare”.
Mircea Lucescu a antrenat 48 de ani. Asta înseamnă că de la 32 de ani și până în ultimele zile de viață a fost marele preot al „dreptunghiului verde”. Pep Guardiola, Alex Ferguson, Fabio Capello, Jose Mourinho și Arsene Wenger împart gloria cu Mircea Lucescu. Nu l-am cunoscut niciodată ca să îi spun „Nea Mircea al nostru”. El a fost „Il Luce” pentru generația mea, l-am văzut cum cucerea trofeu după trofeu pe alte meleaguri când la noi se instalase doar impostura în fotbal. Am înțeles de ce abia la 78 de ani a vrut să preia a doua oară România după marele succes al calificării la Europeanul din 1984. A fost prea mare pentru câte se petreceau pe aici, prin fotbalul românesc.
A preferat să lucreze cu tineri, am mai scris-o, am mai spus-o, a ajuns la senectute să antreneze nepoții celor pe care i-a pregătit în tinerețe. Sub ochii lui Il Luce au crescut cel puțin 3-4 generații complete de fotbaliști, de la începutul anilor 80 ai secolului XX până în primul sfert de veac al secolului XXI.
Il Luce a trecut Dincolo și sper să îi fie respectată memoria așa cum se cuvine. Lacrimile și durerea sunt ale familiei sale, ale celor care l-au cunoscut. Nouă, ne revine datoria să nu îl uităm. Să fim mândri că l-am cunoscut și când vom fi și noi la vârsta a treia, poate printr-un parc, un copil care aleargă după o minge sub ochii mamei sau bunicii, să ne întrebe dacă se lovește mingea lui de noi: „Nene, bunicul mi-a zis vă voi fi ca Mircea Lucescu, matale l-ai cunoscut?” Să fim în stare să îi spunem: „Da puștiule, ai să fii ca Mircea Lucescu!”