Fostul fotbalist din anii ’70 – ’80 de la Corvinul Hendoara, fundaș stânga, Ioan Bogdan, a discutat cu Răzvan Toma la Liga de Weekend.
“Sunt din Vladimirescu, lângă Arad, la doar trei kilometri de oraș. Am început activitatea la UTA prin anii 1968-1969, la copii. Am trecut apoi la juniori și tineret, iar în 1974-1975 am ajuns la echipa mare, unde eram rezervă. Era însă o concurență foarte mare atunci și nu am reușit să prind prea multe meciuri.
Fiind fundaș, era și mai dificil, pentru că pe vremea aceea fundașii se schimbau foarte rar, doar în situații speciale.
Am ajuns la UTA datorită dirigintei mele și profesoarei de sport, doamna Rozalia Marconi, soția fostului antrenor național de atletism, Ion Marconi. Ea mă știa de la echipa școlii și într-o zi m-a întrebat: „Nu vrei să mergi la UTA?”
Eu jucam la echipa din Vladimirescu și participam la meciurile dintre școlile generale din zonă, așa cum erau competițiile pentru copii pe atunci. I-am spus că vreau, iar dânsa mi-a spus să merg la Alexandru Dan, antrenor la UTA, și să îi spun că m-a trimis ea. Așa am ajuns la UTA.
Nu am practicat niciun alt sport, doar fotbal. Fotbalul mi-a plăcut încă de mic. Locuiam la marginea comunei, lângă câmp, iar acolo se juca fotbal în fiecare seară. Toată lumea era pe teren și cred că de acolo mi s-a tras pasiunea pentru acest sport. Îmi plăcea și să urmăresc meciurile la televizor.
Îmi amintesc că am fost copil de mingi la celebrul meci cu Feyenoord. Ne-au pus în spatele porții, unde erau câteva bănci, și Alexandru Dan ne-a dus acolo, ne-a dat echipament nou și ne-a pregătit pentru meci. Mai fuseserăm și la alte partide în rolul acesta.
Ne-a spus să fim atenți, fiindcă era un meci internațional, să returnăm mingile cât mai repede și să fim tot timpul concentrați. În spatele porții era foarte puțin spațiu până la gard, vreo doi metri. Când jucătorii șutau pe lângă poartă, fugeam imediat după minge. La un moment dat, cei din tribună au strigat la mine și m-am speriat. Îmi spuneau să merg mai încet.”
Ascultă tot interviul aici: