Attila Kun (72 de ani) a fost invitat telefonic pentru a doua oară în cadrul emisiunii “Liga de Weekend”, moderată de Răzvan Toma în direct la Sport Total FM.
De-a lungul carierei, Kun a jucat la Crișul Oradea (1966-1970), UTA Arad (1970-1974) și din nou la Oradea sub noul nume al echipei, FC Bihor (1974-1983).
În total, fostul mare atacant din vestul țării a marcat 89 de goluri în 262 de meciuri în campionatul României. El a bifat 19 partide și în cupele europene, unde a înscris de 3 ori.
La echipa națională, Attila Kun a adunat 17 partide în perioada 1972-1976, reușind să marcheze 3 goluri, iar la naționala olimpică a jucat de 3 ori, marcând 1 gol.
Kun și-a început interviul la Sport Total FM printr-un elogiu adus pentru Emerich Jenei și Flavius Domide, două nume uriașe din fotbalul românesc care s-au stins în această toamnă:
“În momentul de față mă domină tristețea. Am avut o legătură foarte strânsă de prietenie cu aceste două mari personalități ale fotbalului românesc. Domnul Jenei mi-a fost și antrenor, și prieten, și idol prin comportamentul său. Pot să spun numai cuvinte frumoase despre el. În ultima perioadă ne-am întâlnit anual.
Și cu Flavius am vorbit la telefon în ultima vreme. Eu jucam vârf la UTA, iar Flavius el juca mijlocaș ofensiv. Era mai mult pentru atac decât pentru apărare. A făcut față. Avea șut și cu stângul, și cu dreptul. La fel, avea și o lovitură de cap foarte bună. Era un jucător complet și am trăit multe bucurii alături de el.”, a spus Attila Kun, la Sport Total FM.
În continuare, Atilla Kun a povestit întâmplări memorabile din cariera sa. Mai mult, fostul atacant a mai spus o dată povestea din spatele plecării sale forțate din România, în urmă cu 40 de ani:
“Cel care a dispus plecarea mea nu era un om oarecare din Securitate. Era ministru. După meci (n.r. – dintre FC Bihor și Dinamo, scor 4-1, din etapa a 33-a, a ediției 1983/84), ne-am întâlnit pe holul de la vestiare și mi-a spus să dispar din țară, deoarece câștigase echipa mea. A doua zi dimineață, m-am dus la pașapoarte și erau deja pregătite și pentru mine, și pentru soția mea.
Fiica mea n-a primit pașaport. A rămas în țară, noi am plecat, iar după 10 luni am reușit să o aducem și pe ea. Asta se întâmpla în septembrie 1985. Aveam o cunoștință la Stuttgart. Am stat acolo câteva săptămâni, în timp ce am depus cererea de a rămâne în Germania. În cele din urmă, am primit-o. N-aș putea să spun dacă aș fi pățit ceva rău în cazul în care rămâneam în România. Dar probabil că nu aș mai fi avut viața liniștită.”, a mai povestit fostul mare atacant.
Ascultă interviul complet: