Articol de Sebastian Răducu
Epoca anilor 60 a reprezentat pentru mulți un moment de tranziție de la amorțirea postbelică la experimentalismul care avea să revoluționeze societatea, cultural, economic, muzical în toate aspectele publice, chiar și în contextul greoi și complicat al Războiului Rece, care stătea ca o umbră neagră peste toate statele prea mici să-și asume autodeterminarea în vecinătatea Armatei Roșii. Pentru fotbalul românesc, tot atunci a început tranziția dinspre București în alte direcții.
Steliștii veneau după două campionate câștigate la rând la sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60, având un sezon mai mult decât slab în ediția 1961-1962, ocupând locul 9 la 5 puncte de zona retrogradabilă, a doua cea mai proastă clasare din istoria bucureștenilor în afara primului sezon, când au terminat pe locul 14 și apoi un loc 12. Nu era o întâmplare acel lucru pentru că reprezenta un final de generație, care a reușit pe parcursul a 14 ani să câștige șase campionate și cinci cupe.
De partea cealaltă, giuleștenii veneau cu un avânt nou, aducând aminte nostalgic de generația interbelică a anilor 30 care reușea șirul de șase trofee consecutive câștigate în Cupă. Fără să retrogradeze timp de cinci ani, ei veneau după un loc trei în 1961, al doilea de după război și apoi au reușit să termine pe locul 5 în 1962, la 11 puncte de campioana Dinamo și la trei puncte de locul trei, ocupat de Progresul. În plus, rapidiștii aveau deja o finală jucată și pierdută în același an, 1961.
Traseul celor două rivale bucureștene a fost unul pe atât de similar, pe atât de diferit, ambele netezindu-și drumul într-o manieră originală până în finală. Steliștii au trecut în primul tur chiar de deținătoarea ultimului trofeu câștigat, Arieșul Turda, după o victorie cu 2-0 pe terenul acestora, campanie continuată cu victorii în care au primit gol, 3-1 cu Chimia Govora la Sibiu în optimi, același scor cu Dinamo Bacău la Galați în sferturi și un categoric 7-1 cu Steagul Roșu Brașov în semifinale.
Rapidiștii au avut un drum mult mai curat și lin, în care nu au primit niciun gol până în finală. Primul adversar a fost CSM Mediaș, pe care l-a învins în deplasare cu scorul de 3-0, continuat apoi cu cea mai categorică victorie a acelei ediții, 10-0 cu Laminorul Roman la Galați în optimi, urmat de 3-0 cu Metalul Târgoviște în sferturi la Brașov și un 4-0 cu Progresul București în semifinale, pentru a se revanșa față de pozițiile celor două din campionat și ratarea potențială a cupelor europene.
Întâlnirea celor două venea într-un context extrem de special. Deși viteziștii se lăudau cu trofeele, feroviarii aveau de partea lor ultimele rezultate, mai precis – cinci victorii în ultimii doi ani – patru în meciurile de campionat din ediția 1960-1961 (1-0 și 3-2) și 1961-1962 (două de 2-1) și una în semifinalele Cupei (2-0), în ediția precedentă. Per total, acel meci reprezenta a 30-a întâlnire directă în cadru oficial între Steaua și Rapid, o rivalitate care avea să depășească granițele în noul mileniu.
Ultimul act avea să fie disputat la 4 iulie 1962 pe stadionul 23 August din complexul Lia Manoliu, a patra oară dintr-un lung șir de meciuri importante cu trofeul de masă în cadrul Cupei și a doua cu steliștii protagoniști. Alexandru Toth a fost omul responsabil de arbitrajul de la centru, în fața unui public record de 70.000 de oameni prezenți pe arena națională, o audiență neegalată și nedepășit într-o finală de Cupa României decât doi ani mai târziu, când Dinamo învingea cu 5-3 pe Steaua.
Omul primordial din istoria timpurie a Stelei, Gheorghe Popescu I, care nu trebuie confundat cu Gică Popescu, a fost protagonistul primului titlu de golgheter, primei banderole de căpitan și prima dublă cupă-campionat din istoria clubului ca jucător doar. La momentul finalei din 1962, el avea deja patru campionate și două cupe câștigate cu CSCA/CCA/Steaua ca antrenor, fiind la a treia finală de Cupa României din cariera sa, cu fix o lună înainte de împlinirea a 53 de ani.
Bucureșteanul a început cu Ion Voinescu în poartă, Vasile Zavoda, Dragoș Cojocaru și Gheorghe Staicu în defensivă, Emeric Ienei și Ion Crișan în centrul zonei de mijloc, iar în atac i-a folosit ca aripi pe Gavril Raksi și Nicolae Tătaru, Florea Voinea fiind pivotul din centru susținut în spate de cei doi interi, Gheorghe Constantin și Viorel Mateianu, care veneau la mingea a doua. Popescu I era la al treilea mandat pe banca Stelei și ultimul, venind în locul lui Eugen Mladin.
Pe banca Rapidului, Ion Mihăilescu venea din postura unui antrenor la o echipă cu foame de performanță, care bifa a doua finală consecutivă de Cupa României, având destule în comun cu Popescu, fiind cu aproape trei ani și jumătate ani mai mare decât stelistul, ambii au jucat în perioada interbelică la Sportul Studențesc, ba chiar împreună, reușind chiar să joace împreună în tricoul studenților o finală de Cupă în fața Rapidului sau la naționala României, au avut o carieră longevivă la echipa de club pe care apoi au apucat s-o antrenze cu mici episoade la naționala României.
Antrenorul din Fetești a început cu Gheorghe Dungu în poartă, o defensivă formată din Ilie Greavu, Ion Motroc și Dumitru Macri, un mijloc solid cu Nicolae Neacșu și Vasile Gherghina și o ofensivă redutabilă cu Constantin Năsturescu și Teofil Codreanu în zonele laterale, Ion Ionescu în zona centrală și cu Titus Ozon și Nicolae Georgescu ca interi în spatele pivotului. Mihăilescu a profitat de recent introdusa regulă a schimbării, pentru a înlocui doi jucători (portarii – Dungu cu Augustin Tudor și atacanții – Georgescu cu Andor Balint).
Desfășurarea de scor a fost relativ clară: prima repriză a început cu un gol reușit de Mateianu în minutul 11, avantajul fiind apoi anulat la finalul primului sfert de oră de Titus Ozon, aflat oarecum la sfârșitul carierei, 35 de ani (trecut de perioada de glorie de la Dinamo sau Progresul). Voinea avea să readucă avantajul de partea Stelei pe final de rerpiză, în minutul 40, pentru scorul de 2-1.
Gheorghe Constantin avea să decidă soarta trofeului cu o dublă în minutele 47 și 64, ca Raksi să închidă tabela cu cinci minute înainte de finalul minutelor regulamentare. Deși nu au fost primele echipe bucureștene care și-au disputat trofeul Cupei în ultimul act, Steaua și Rapid au înregistrat cel mai mare număr de goluri într-un meci de acest gen până la finalele din 1963 (5-3 pentru Dinamo cu Steaua) și 1990 (6-4 în același derbi), 4-2 în anii 90 (pentru Steaua cu Național și Dinamo cu Rocar).
Pentru ambele cluburi, momentul 1962 a fost unul de tranziție spre o nouă etape de evoluție în istoria clubului, militarii trecând de la o generație îmbătrânită la una nouă și tânără, iar rapidiștii punând cărămidă peste cărămidă la cea mai bună echipă a lor din era postbelică și un model care avea să impulsioneze alte generații succesive s-o depășească.
Steaua a mers în următorul sezon de Cupa Cupelor, unde a fost scoasă din primul tur de Botev Plovdiv după 3-2 în tur la București și 1-5 la Plovdiv. Pentru bulgari avea să înscrie Georgi Asparuhov unul dintre jucătorii legendar ai sud-dunărenilor numai puțin de cinci goluri, o dublă în tur și o triplă în retur. Nu întâmplător, Botev a ajuns până în sferturile competiției din acel an. De partea cealaltă, rapidiștii aveau să aștepte aproape cinci ani să câștige campionatul pentru a merge în Europa.
Totuși, până la primele competiții sub egida UEFA, rapidiștii aveau să iasă învingători pe plan regional în cadrul Cupei Balcanice doi ani la rând, prima dată chiar în fața unei alte echipe din Plovdiv, 2-1 și 1-1 cu Spartak în 1964 și apoi în fața Farului din Constanța în 1966, după 3-3 și 2-0. Motroc avea să fie unul dintre liderii care ava să se bucure de performanțele ulterioare într-o manieră care-l va face apoi antrenor la prima echipă și primul din familie care avea să joace la Rapid.
Pe plan intern, steliștii s-au mulțumit cu competiția eliminatorie, reușind în anii 60, pe lângă trofeul din 1962 să-și mai adauge trei cupe de acel gen în a doua jumătate a decadei, câștigând primul campionat chiar în anul ulterior celui câștigat de rapidiști, care au bifat mai multe finale de Cupă și au fost nevoiți să se mulțumească doar cu titlu până să ridice prima Cupa a României de după război, în fața Jiului, zece ani mai târziu, reușind în schimb patru-cinci poziții de vice-campioană.
